Aforisme.

 

Sursa: 9gag.com

Dragă Soare.

E prima dimineață după mult timp când raze de soare mă răpesc din lumea viselor. Oh soare cât te-am așteptat! Câte zile ploioase, cufundate în ceață  am numărat până la sosirea ta!

Încălzește pământul și ivește ghioceii! Încălzește oamenii și dă-le speranță!  Umple sufletele tuturor cu căldura ta și dă-ne aripi!

Suntem atât de triști iar tu, ai schimbat ziua cu simpla ta apariție! M-ai făcut să ascult muzica cu sufletul, să mă uit la oamenii fericiți cu zambile-n mână! Știam c-ai să vii, ți-au făcut sosire mii de buchețele de flori :-).

Cât te-am mai așteptat, în zile triste privind pe fereastră! O rază ne trebuie și o să răscolim pământul! Dă-ne putere! Umple inimile goale cu speranță!

Știam, după ploaie, vine soare…oh cât te-am așteptat!

Copil.

Ca pui ai fost crescut, îngrijit, spălat, îmbrăcat, iubit. Nici măcar o dată nu au fost puse nevoile altora asupra alor tale și tu erai unicul boț de aur ce înveselea casa. Ce se făceau ai tăi când nu știau ce să-ți mai facă să fie bine? Căutau la alte uși!

N-ai știut să mânânci și ca o vrabie, mama îți mesteca mâncarea, învătându-te cu de toate. N-ai știut a merge și mama ți-a întins mâinile, chemându-te spre inima-i caldă.

N-ai știut a vorbi și ți-au trăncănit ai tăi câte în lună și-n stele și te-au tot întrebat până ai răspuns cu un simplu: „ta-ta”.

N-ai știut a scrie și te-a luat taică-tu de perciuni până ai făcut perfect primele litere. L-ai rugat încă din grădiniță a te învăța a scrie și maica-ta cicălitoare te susținea, dar știa taică-tu ce știa când a zis : „Dacă le-a învăța acu, la școala s-a plictisi!”.

N-ai știut cât e ceasu și ți-a luat taică-tu de 1 iunie, un ceas mic, mic, mecanic cu curelușe de piele maro, pe care peste ani l-ai pierdut de 9 ori și regăsit, pentru ca a 10-a oară să fie pierdut pe vecie. Și cât te-ai prefăcut a nu ști cât e ceasul, doar doar să mai stai cu vecinii mai mari afară, pe înserate.

N-ai știut a te spăla, până târziu, la școală, că-ți plăcea a te spăla maică-ta pe spate și a se juca cu părul tău lung.

N-ai știut a mai striga după el, până rana ți-a fost cicatrizată și-ai înțeles valoarea de mamă.

Tot „n-ai” și „n-ai” , iată-te om în toată firea, cu fugă între facultate și serviciu, cu facturi, cu griji. Dar acum n-au mai știut ei! Sau mai clar, n-au mai putut… .

N-a mai putut a se lega la șireturi, n-a mai putut a se pieptăna, n-a mai putut a merge, n-a mai putut a vorbi, n-a mai putut a mânca, n-a mai putut a citit, n-a mai putut a râde, n-a mai putut…

Și-ai mers, din ușă-n ușă cu basca-n mână, cu bani în buzunarele altora, de mic. Dinainte de a avea facturi, dinainte de a plăti tu impozitele, dinainte de a merge tu la asociație, dinainte de a cumpăra tu medicamente, dinainte….de toate astea.

Și revin…ce te faci cu puiul tău când nimeni nu îi dă de cap? Când toate ușile parcă nu mai sunt; cele vechi scârțâie din balamale și mobila casei tale nu te mai cunoaște? Când toate-s duse și nu mai vin, când norii se adună a furtună? Când disperarea de a nu ști te ucide?

Rămâi, pe o margine de pat, în miez de noapte, șoptindu-ți: „Noapte bună, fie-ți somnul lin, copilaș senin….”.

2

În casă rece. Afară rece. Și-n sufletul ei tot rece. Carmelina zăcea pe marginea patului, cu ochii umeziți. O trezise un vis, un vis aproape aievea. 

Soarele dogorea încălzind praful și ulița părea goală. În curte găinile ciupeau iarba ostenite de soare. Mai toate trăgeau la umbra nucului bătrân ce își întindea cregile spre casă. Pe prispa unsă cu chirpici ședea o mâță, întinsă făr de grijă. În casă treburi de oameni mari se discutau.

– Dacă am zis că vreau să mă mut, ne mutăm. Eu nu mai stau aici! Și acolo-i grădina mai mare, mai putem ține și noi un bou, îl dăm la contract!

– Femeie, crezi tu că-i așa ușor? Lași tu casă gata făcută pentru un pământ gol?

– Bucată cu bucată o car de aici. Cu spatele de știu că o duc și-am plecat de aici.

Și hotărât a fost. Iaca așa Carmelina se mută din grădina unde copilări, într-una străină, străină de tot. 

Își aduce aminte de parcă ar fi ieri. Tot așa pustiu ca în această seară, privea atunci la pământul gol.

Noua grădină ce avea să-i fie loc de acasă, era ce-i drept mai mare, permițând un trai mai bun, cu Colectiv cu tot. Se întindea, coborând de la jumătate o coastă mică, în fundul grădinii sursurând un pârâu. Și se gândi ea așa, cum grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă are să-i fie mutate amintirile. 

N-avea ea să știe că viața-i toată va fi mutată. Oraș cu oraș, iubire cu iubire, mort cu mort, amintirile i-au tot fost mutate. Le știe drumul încă, atât de bine că tot la muma sa se opresc. 

Și toate visele-i de-acasă i se termină cu maică-sa. Îmbrobodită cu șăluț brodat, ce-i înrămează fața rumenă ca pâinea, brăzdată de riduri. Cu a ei catrință lungă până la glezne și ie înflorată. Dar iaca în astă seară purta bondița brumărie. Albă ca spuma laptelui, dughită cu grijă din piei miei din stâna une taica ei era baci. Pe ici colo maci roșiatici înfloreau, părând pete de sânge pe-un obraz ca de zăpadă. Tot aia cu care o și îngropase, în miez de iarnă. Veni în căruța de lemn, ce trosnea la fiecare piatră. Era și fratele Carmelinei, cel mai mare, George, tatăl lui Mihăiță și Ghiță. Și-așa cu alai de morți, veniră la ea și maică-sa o dojenea că au să întârzie la hram.  

Și-n fiecare vis o cheamă la ea și s-ar tot duce. S-ar tot duce să scape de durere, dar ce s-ar face Mihăiță al ei fără ea?

De-ar mai trăi să vadă un Mihăiță mic fugind pe sub masă!

Pilot.

1

Ningea afară de ore bune. Blocul era în beznă. Iluminatul public mai arunca de ici colo o rază-n geamul aburit, cu pervaz șubrezit de apa ce se scurgea în fiecare an. Cârpe moi vegheau la șuroaiele mici de apă, ce se prelingeau agale până întâlneau malul de bumbac. În apartament liniște, o liniște de auzeai ticăitul ceasului ascuns sub o pernă. Carmelina era trează. Durerile o țineau cu ochii lipiți de tavan. Și iarăși pică pe gânduri. Iarăși copilăria îi răscolea sufletul, viața o amăgea, amintirile o tulburau.

Carmelina era de acum trecută, după cum spuneau nepoții ei. Singură cuc, într-un apartament cam mare pentru nevoile actuale, Carmelina medita la cum va împărți pensia luna asta. De când îi plecase băiatul la facultate, venitul se micșoră. Noroc că el lucra și nu-i ducea grija întreținerii mult prea mari din București. Dar chiar și așa, lună de lună pensia parcă nu se mai întindea cât să-i acopere cheltuielile. Rețeta se mărea, iarna era în toi, utilitățile se scumpeau…ce se va face oare Carmelina?

Cu sprâncenele unite de durere, cu obișnuita grimasă, trase cât putu de plapumă, dar nu reuși. Se schimosi cum putu și reuși să se ridice în șezut. Privi în oglinda de pe perete.

„Ce a mai rămas din mine?”

Cu degetele-i schimonosite de boală, întinse bâjbâind mâna spre perete. Se sprijini ușor de el și agale se ridică. Obișnuitul icnet amuțit nu se lăsă așteptat. Și apoi cu pași de bebeluș, ce încet învață a merge se porni spre baie.

De te uitai la ea, de undeva din colțul întunecat al camerei, puteai spune că e un copil ce învață a merge și n-ai fi înțeles. Nimeni nu o înțelegea. În fapt cum să înțelegi un om care la 60 de ani arată atât de bine? Cine o vedea îi dădea un maxim de 50 de ani și toată lumea o invidia. Era o femeie simplă, dar cochetă. Mereu aranjată, cu hainele-i parcă scoase din țiplă. Cum să aibă ea probleme?

Dar câte nopți, câte nopți Carmelina nu dormi și câte nopți Carmelina se gândi, cum viața i se scurse printre degete, rămânând din ea nopți pustii.

Protejat: Dezvăluie antreprenorul din tine!

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

De ce plm să-ţi plătesc eu operaţia, Costică?

De ce oamenii inteligenti esueaza si prostii reusesc in viata

Lecții de 20 de ani.

Am ajuns într-un moment în care tot simt că nu mai am timp și asta cred că se și observă din postările anterioare. Și iaca așa am hotărât să scriu și eu un articol plin de regrete, că așa-mi par aticolele de genul „ce trebuie să știi până la n ani!”. De fapt, greșesc, acele articole sunt generale,  cuprinzând mase de oameni, deci nu-s regrete sunt lecții :-).

Eu am să ofer, celor ce nu au împlinit încă 20 de ani, o listă de regrete, ce pentru ei pot fi învățături, căci voi mai aveți timp. Acum să nu ne avântăm în critici și păreri de genul „ce știi tu la 20 de ani”. Sunt put și simplu ale mele lecții și ale mele cunoștințe.

1. Cum ziceam de criza mea continuuă de timp, îmi pare rău că nu am dat crezare vorbelor mamei mele, atunci când îmi spunea: „citește, că ai să crești și nu o să mai ai timp!”. Nu pot să mă bat în piept că sunt cine știe ce om citit, până acum, dar cât de cât pot deschide gura-n public despre diverse subiecte fără să mă fac de râs. Regret că acum, în loc să mă pierd în paginile romanelor până la ore târzii în noapte, adorm! Adorm cu cartea pe nas, ca o pensionară veritabilă. Muncă, facultate și lectură facultativă nu-i egal cu „love”. Mi-aș fi dorit să cutreier mai mult prin minunata lume a cărților. Am să-mi fac timp, trebuie! Dar când?

A și dacă aveți impresia că o să citiți la pensie, e posibil să vă înșelați. Nu sunt adepta achiziționării cărților, de asta propun într-un viitor apropiat să le donez pe toate bibliotecii județene, să se  bucure și alții de ele; dar într-o zi mi-am întrebat mama: „De ce ai cumpărat atâtea cărți?”. „Ca să le citesc atunci când voi ieși la pensie.” a fost răspunsul ei. Dar iată că o vedere slabă, lipsa banilor pentru schimbarea ochelarilor, lipsa răbdării și o listă lungă de boli, i-au cam încurcat planurile.

Citește la timp!

2. Când eram pe băncile generalei, eram prima-n toate aproape. Nu era concurs la care să nu particip, carte să mi se sugereze să o citesc și să nu o citesc și tot așa. În liceu, am pus pe același taler cu învățatul banii și balanța s-a cam dereglat. Nu am să îl uit pe dragul profesor Istocescu ce ne spunea: „Învățați acum, să nu ajungeți peste 4 ani să vă întrebați ce căutați aici.”. Asta după ce din prima oră, ne-a întrebat ce căutăm la acest liceu, toți ridicând din umeri.

Urmez o facultate cu profil economic, continuând ceea ce am acumulat în liceu. Și Doamne cât am regretat faptul că nu am avut profesori buni la anumite materii, că nu am învățat  singură ce mă interesa, pe scurt că nu m-am gândit că toate-s puse-n calea mea cu un folos. Am constatat la sfârșit de primul an de facultate, faptul că dacă aș fi fost, foarte puțin mai atentă în liceu, nici nu trebuia să învăț ceea ce mi s-a predat la facultate. Aș fi știut totul din liceu.

Acum din toată povestioara asta putem trage două concluzii: învață la timp, „să culegi roadele mai tâziu” și ține minte că atunci când îți vei alege liceul, contează, dacă vrei să dai mai departe la facultate.

3. Am învățaț și am uitat, apoi târziu mi-am reamintit că trebuie să mă raportez la mine și doar la mine! Cea mai mare greșeală este comparația! Am constatat că dacă vrei să evoluezi, trebuie să te depășești. Trebuie să concurezi cu tine, să îți împingi limitele și să treci, peste lene, descurajare și alte nimicuri. Dacă la sfârșit de zi, te poți uita-n ochii reflexiei tale din oglindă, ești împlinit!

Vei ști când te roade conștiința!

4. În decursul anilor, am adunat și părăsit oamenii din jurul meu. Când am considerat că sfatul îmi este cerut de nenumărate ori și neascultat, am pășit în lături și i-am urat „drum bun!”. Fii atent la cei ce te înconjoară. Mi-aș fi dorit să știu cât de ușor poți fi etichetat și câtă influență are anturajul. Când vedeam mesaje despre influența pe care o are anturajul asupra unui adolescent în formare, râdeam și nu dădeam importanță. Acum am înțeles, cât de ușor, apar scăpări. Dacă ai un caracter tare, ca piatra felicitări! Eu una îmi știu slăbiciunile și de asta am grijă cu cine mă asemăn și cu cine mă adun 🙂 și ai să observi că „la nevoie prietenul se cunoaște”. Viața are propria sită pentru prieteni, tu doar mai adaugă una!

5. Sunt fericită că am învățat prețul banului încă de mică. Cunosc munca grea și banul meritat! Sunt două dintre cele mai valoroase lecții învățate până acum. Când știi cât valorezi, prosperi! Când treaba ta e făcută bine, prosperi! Când ai așteptări, evoluezi! Pornește mașinăria ideilor și muncește pentru ele!

6. Este o vorbă, că facerea de bine e o treabă urâtă de mama. Ei și dacă nu ar fi fost nițcaiva rădăcini adevărate, oare ar mai fi fost această vorbă? Una dintre lecțiile pe care în momente critice o uit: e să nu ajuți pe cineva, dacă nu ești tu persoana directă ce îl ajută. Cel mai prost post, este cel de intermediar! Încercând să faci bine cuiva prin intermediul altcuiva, e ca și cum l-ai pune pe un altul să o sărute pe fata care o placi tu, sperând la binele tău. Personal, când am fost intermediar, numai șuturi în fund am luat.

Învață să spui nu!

7. Cine a spus că e mai bine să dai tu cu capul de pragul de sus ca să-l vezi și pe cel de jos, consider că a greșit. M-am dat și eu cu capul de pragul ușilor și chiar dacă l-am văzut pe cel de jos, m-am împotmolit și împiedicat din cauza lui. Am găsit scăparea, dar am observat greșelile altora și cum ele se pot mula pe viața mea. Învață din greșelile tale cât mai puțin  și cât mai mult din ale altora!Asta nu înseamnă să greșești și să nu înveți, ci să greșeti cât mai puțin.

Asta e ceea ce am învățat la timp sau prea târziu; am uitat sau poate am reînvățat.

Cert e că aș vrea ca tu să le citești și ca la sfârșit de lectură să simți că ți-am răspuns la câteva întrebări.

Acum să te întrebi,  ce lecții nu ai învățat? Ce regrete ai adunat? Ce mai ai de ajustat?

Succes.

Când ai să treci pe o cărare întunecată, la marginea orașului și-ai să mă vezi întinsă pe jos, inpirând pământ să nu mă clintești. Lasă-mă-n praful bătătorit și vezi-ți de drum.

Cum stau acolo jos, privesc la stele. Cu fiecare răsuflare îmi umplu plămânii de un praf înnecăcios și îmi ațintesc privirea spre ele, spre stele. Ei și acum iarăși voi povesti  cum un grăunte de praf vrea să fie mare stea și să ajungă sus sau se crede un mare meteorit nedescoperit sau mai știu eu ce ditai galaxia.

Ei bine…stau binișor în calea voastră, în noaptea rece, pe pământul umed și amorțit. Și lipită de pământ mă gândesc la toate. La cum răceala lui mă fae să fiu mai rece și mai indiferentă. Aș de ar fi asta posibil! De ar fi posibil ca fiecare atom al existenței și caracterului meu să se oprească o secundă și să zică „Stop! Domnișoară ia o pauză!”. Dar cum, când încă de mică, mă aprindeam la cea mai mică scânteie; când orice străin purta o poveste necunoscută și orice drum anevoios devenea bătătorit într-o secundă. Curiozitatea…e mama reușitei!

Și acum…stând pe pământ în praf, aud pași…aproape! Simt o privire plimbându-se de-a lungul copului meu și-apoi o talpă de bocanc călcându-mi spatele.

Mă ridic nedumerită și gândesc. Una-i să îți stau în cale și una-i să mă calci! Și-apoi m-am gândit la talpa bocancului meu. Oare eu câți am călcat în calea mea? Or fi puțini, or fi prea mulți? Sau poate niciunul. Dacă nu am călcat pe nimeni…atunci cum să ajung acasă.

Și plec…plec de la meditare, de la regăsire de la tot.

Trebuia să îmi reamintesc, doar trebuia să-mi reamintesc. Și feriți-vă…că mi-am adus aminte :-).