“Într-o bună zi mă satur s-o tot aud repetând aceleaşi lucruri şi, ca să-i fac plăcere, mă mărit cu un bărbat pe care mă oblig să îl iubesc. Eu şi cu el o să găsim în cele din urmă un mod de a visa împreună la viitorul nostru, la casa de vacanţă, şa copii, la viitorul copiilor noştri. În primul an vom face multă dragoste, mai puţină într-al doilea, iar începând cu al treilea an oamenii se gândesc la pesemne la sex o dată la două săptămâni şi-şi traduc gândul în faptă abia o dată pe lună. Mă voi sili să accept situaţia şi mă voi întreba cu ce am greşit- de vreme ce nu izbutesc să-i trezesc interesul faţă de mine, şi el îşi duce viaţa stând de vorbă cu prietenii ca şi cum ei ar fi cu adevărat lumea lui.
Când căsătoria ar mai atârna doar de un fir de păr, o să rămân gravidă. O să avem un copil, o să petrecem ceva timp mai apropiaţi unul de altul, iar apoi situaţia va redeveni cum a fost înainte.
Atunci voi începe să mă îngraş ca mătuşa infirmierei de azi – sau de acum câteva zile, nu prea ştiu. Şi voi începe să ţin regim, învinsă sistematic, în fiecare zi, în fiecare săptămână, de greutatea care se-ncăpăţânează să crească în pofida oricărui control. Ajunsă aici, voi lua acele droguri magice ca să nu intru în depresie – şi voi mai avea câţiva copiii, adevărul fiind însă că ei îmi pretind ca viaţa mea să fie raţiunea lor de a trăi.
Până ce într-o zi soţul meu îşi va lua prima amantă, eu voi face scandal (…) sau mă voi gândi din nou să mă sinucid. Voi fi însă bătrână şi laşă, cu doi, trei copii care au nevoie de ajutorul meu, şi trebuie să-i cresc, să-i pun pe picioarele lor – înainte de a fi capabilă să las totul baltă. Nu mă voi sinucide: voi face scandal, voi ameninţa că plec cu copiii. El, ca orice bărbat, va da înapoi, va zice că mă iubeşte şi că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu-i va trece niciodată prin cap că, şi dacă m-aş hotărî să plec, singura soluţie ar fia tunci să plec la părinţii mei acasă şi să rămân tot restul vieţii, trebuind să o ascult toată ziua pe mama cum se plânge că am pierdut in prilej unic de a fi fericită, că el era totuşi un soţ cum nu se poate mai bun, în ciuda micilor lui defecte, că copiii mei vor suferi mult din cauza despărţirii noastre.
După doi, trei ani, se va ivi altă femie în viaţa lui. Am să aflu – fiindcă i-am văzut sau fiindcă mi-a spus cineva -, dar de astă dată mă prefac că nu ştiu. Mi-am cheltuit toată energia luptând împotriva primei amante, nu mai am resurse, e mai bine să accept viaţa aşa cum este ea în realitate şi nu cum îmi închipuiam eu că ar fi. Mama avea dreptate.
El va continua să fie drăguţ cu mine, eu îmi voi continua munca la bibliotecă, cu sandviciurile mele în piaţa teatrului, cu cărţile emle pe care nu izbutesc niciodată să le termin de citit, cu programele de televiziune care vor fi al fel şi peste zece, douăzeci, cincizeci de ani.
E drept că îmi voi mânca sendviciurile cu un sentiment de vinovăţie, fiindcă mă îngraş; şi nu voi mai merge în baruri, fiindcă am un soţ care mă aşteaptă acasă la noi ca să îngrijesc doi copii.
După asta, îmi mai rămâne să aştept ca micuţii mei să crească şi să-mi petrec fiecare zi gândindu-mă la sinucidere, fără a avea curajul s-o fac. Într-o bună zi am să ajung la concluzia că viaţa mea e aşa cum e, nu mai merge, nimic nu se va mai schimba. Şi o accept.” (Paulo Coelhio, “Veronkia sehotărăşte să moară”)
Căte femeie au oare, viaţa trasă la indigo după acest monolog?
)
).
